Ți-ar plăcea ca povestea să aibă un , sau vrei să dezvoltăm mai mult trecutul celor două personaje ?
— Am venit să-ți cer iertare, Elena. Pentru tot ce am lăsat în urmă. Pentru tăcere.
Matei s-a întors în oraș după șapte ani, purtând în buzunar o scrisoare nescrisă și în minte o singură imagine: chipul Elenei în acea ultimă seară de noiembrie. Orașul părea mai mic, străzile mai înguste, iar aerul mirosea a ploaie și a amintiri pe care sperase că timpul le-a șters. Inima mea nu te iarta
Elena zâmbi, dar era un zâmbit care nu ajungea la ochi. Privi pe fereastră, spre frunzele care dansau în vânt, și tăcu un minut lung.
O găsi la aceeași cafenea veche, „La Ceas”, unde obișnuiau să-și planifice viitorul pe șervețele de hârtie. Ea citea, cu aceeași mișcare absentă de a-și trece degetele prin păr. Când ridică privirea, în ochii ei nu fu nicio surpriză, doar o oboseală imensă. — Ai venit, spuse ea simplu, închizând cartea. Ți-ar plăcea ca povestea să aibă un ,
Povestea de mai jos explorează tema regretului și a mândriei, acolo unde iertarea nu este un act de voință, ci o barieră pe care inima refuză să o ridice. Ecoul din Strada Speranței
Se ridică, își luă haina și îl privi drept în ochi pentru ultima oară. Pentru tăcere
— Știi, Matei, eu te-am iertat de mult. Rațional, înțeleg de ce ai plecat. Înțeleg frica ta, ambiția ta, nevoia de a te găsi în altă parte. Mintea mea e în pace cu tine.